Page 107 - unirea6-7

6-7
Puiu Răducan

pâlpâie lumânări proaspete. Şi gardurile se mai
reazemă ici, colo de câte-un câine răguşit şi înfometat,
rezemat şi el la rându-i de un capăt de lan ruginit de
vremuri triste şi timpi mori.
Pe Piscul Curăturii aleargă o şa neroadă cu
o iapă-n călduri sub dânsa, alături de-un mustang
rebegit, care şi el alergă, dar în sens invers acelor de
ceasornic. Dimineaţa primenită de verde cu ochii
albaştri, care tocmai şi-a coborât pijamalele-n căl-
câie, ni se desfăşoară şi ni se dezvăluie nudă şi cheală,
cu mâinile la spate. Iarba de lână crudă clipeşte prin
ochiul de rouă cu mâinile-ncrucişate la spate, să vadă
cum soarele se caţără-n dudul lăţos. Pe dâra de zare,
pe tăişul ei, zdreanţa de nor îşi rade barba şi lăcrimea-
ză enigmatic la cântul de mierlă albă, iar cumpăna
fântânii din Jghiburoasa s-a modernizat, „şi-a tras”
lanţ de inox, sătenii acoperind-o cu o „rochiţă” de
tablă galvanizată... Potecile dealurilor se scurg cu
târnele goale agăţate în cobiliţele cocoşate de timpuri
de aramă, spre satul desculţ, cu călcâiele răguşite
şiroind şi el, fie spre cimitirul proaspăt, fie în şasa,
regina satului, sat tot mai bătrân, tot mai gârbovit şi
Motto:
ofilit, plin de uitare, ascultând rugăciunea cimitirului
De ce ieri şi nu azi?
rezemat de cruci, plin de muşuroaie cu suflete calde.
De ce nimic şi nu tot?
Luna a sărit de mult pârleazul, îşi trage perdeaua-i
catifelată, buclată, ondulată şi primenită-n scoar-
Pădurea făr’ de breton ţa norului într-o dungă şi-şi aşază sânii pentru odihnă.
Bruma în pantaloni cu mâneca scurtă a ţâştit în spi-
narea primăverii de la urmă şi… a dispărut.
Pădurea făr’ de breton, făr’ de tuleie, cu silu- Sângele căldurii începe să dea-n fiert, iar în
etele copacilor căzute-n gânduri funebre, se laie-n turla clopotniei, pe clopotul mare, cel din mijloc şi
umbrele norilor parfumaţi în mov, portocaliu, galben mai de sus, cel cu informaiile elegant de stupide şi
– brun, ori cenuşiu - bacovian. acid-criminale, cucuveaua mândră îşi aranjează
Noaptea cu mâinile la ochi, se furişază-n bretonul, aruncându-şi un ochi leneş către plopii-ntr-
Valea Corbului. un picior din şasa – proaspăt văruii - ce stau rezemai
Pe umerii crucilor cu identificaţii bătrâne dos- de umbrele negre şi tăcute, care se scaldă în apa
peşte bruma neagră, iar rufele Domnului adorm pe râului, umbre tot mai mici, către prânzu’ ăl mare. Aici,
sârma de fum a vremurilor triste şi fumegoase ca- Domnul zice că ziua s-a oprit la jumătate!
re-au fost, sunt şi care vin. Mereu este vremea când
copiii îşi culcă părinţii cu coatele pe gânduri, pe E toamnă, Doamne, şi mi-e toamnă
picioare de timp negru.
Printre degetele ierburilor de catifea mătă-
soasă, roua sfântă se desfăşoară angelic. Cu mâini- E toamnă, Doamne, şi mi-e toamnă! Unde
le-n şolduri obraznice, pomii-şi reazemă umbrele de eşti, tu, cânt al verii? Mi te-au furat! Ai dispărut din
gardurile şifonate ori buşite de maşini nervoase desenul memoriei brumărite acum! Of, Doamne! Mi-
privindu-şi crucile din faţă, unde, pe alocuri, mai e toamnă! Mi-e toamnă rău! Am strâns în cârcă o

107