Page 112 - unirea6-7

6-7
Când şeful te bate zdravăn pe umăr, de i se
furişează lumina printre storuri, zici singur şi sigur că
ai ajuns în graţiile lui, în Sfârşit. Asta doar două, trei
secunde, că aceeaşi voce bahică se va rostogoli-n
urechile-ţi în care-ţi respiră pacea nopţii în cântec şi Ascult nemişcat tăcerea care vuieşte pe
fum de tămâie (acum): culoarele albastre din sala de aşteptare.
- Bă, scap de tine, în Sfârşit! Haide, iubito, să-mbrăcăm trecutu-n flori de
Ploaia va începe să-ţi plângă amarnic statu- amintiri! Haide în grădina uitată de departe!
ia-ţi uitată în rogojină încinsă şi rosteşti monosilabic: Of! Gara-mi aleargă pe coloanele timpului
- Ce vis frumos îmi fu, Doamne! Îţi iei viaţa nebun! Învinsă, suferinţa-n val de amăgiri crude pri-
tânără şi te duci! Te duci în Sfârşit! veşte soarele mic cât un punct care revarsă lumină şi
Te duci în Sfârşit, unde nu este supărare nici căldură.
suspin. Nu sunt bani, sensuri giratorii, miliţieni, Visele de ieri s-au urcat pe singurătăţi de
politicieni, totul este gratis şi se bea numai cafea dulce munţi cu chelie, unde refugiile-mi sunt tăcute şi ele în
cu caimacul pe stânga, iar gândurile nu te mai dor adâncimi de brazi.
la… încheieturi şi din când în când să mai auzi din- Mai cântă privighetoarea-n ochi de fântână,
tr-un Sfârşit: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe iar tu, gară-mi alergi pe coridoarele trenului de timp!
tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită Văd depărtarea!
şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ce aproape este!
Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită Sirena-n scorburi de apă îmi plânge a vieţii
fără de asemănare decât Serafimii, care fără strică- ursită şi ridică spre stele valuri de drum.
ciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea Am să-i plantez grădini pe sâni şi-apoi mă
cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”. voi odihni pe umărul muntelui rece!
Auzi toate acestea printre bolovani stropiţi
cu vin, busuioc şi tămâie… incandescentă, dar… eşti
în Sfârşit.

O gară şi un timp

O gară năpraznică alerga bezmetică prin-
tr-un timp nemilos pe linia ferată a trenurilor care-şi
puneau şinele la ochi. Dorea să aibă o discuţie cu
mama, cu mama ei, despre ceea ce trăim.
Cu gura aprinsă de-ascunse dorinţe, cobor
alene din amintiri pe insula ascunsă în veşnicie.
În şoaptele singurătăţii, ochii de fiară lărgiţi
se aprind, iar dinţii se freacă-n zgomote surde.
Doamne, timpule, ce fugi! În fuga-ţi nebună
tremură comoara ascunsă în copite!
Tu, gara mea, de ce fugi? Fugi tocmai când
amurgul meu cade în visul cu parfum de doliu. Ritmic
copitele-ţi bat şi muşcă. Muşcă nărăvaş din pământul
meu. În nopţile-mi obosite se aprind vise, iar tu, gară,
fugi pe calea ferată a timpului ucigaş.
Trist mai răsună vioara din depărtări melan- Pictură
colice, iar luna cu sânii dezveliţi umblă pe coridoare de:
fantasmagorice. Alina
Pe lespezi de zefir, dorinţele cu ochii uzi dorm
rănite în noaptea însetată de pace. Deica

112