Page 108 - unirea6-7

6-7
brumă de ani, care, a înce-put să devină apăsătoare.
Se toarnă argint peste obra-zul otavei, iar râurile cu
ochi verzi nu ies din adoles-cenţă. Fiarele toamnei cu
brumă pe călcâie şi blană au început să dea târcoale
prin coama verii. Deja urlă. Urlă a brumă care se Nu ştiu dacă era o zi de la începutul calenda-
rostogoleşte-n lanuri de otavă unde noaptea paşte-n rului sau de la finele umanului, dar mereu, mereu, feri-
linişte luna. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! cirea mea era legată la ochi, iar iubirea (of, ce-o fi
Urletul lupilor tomnatici a spe-riat până şi soarele. aia?) era trasă pe roata horiană. Zumzetul sfârcurilor
Timid, acesta se retrage-n hăul lui şi greoi se caţără- de brumă amar de dulce îngheţa în cornetul peronului,
n dimineţi cristaline pe ramuri de copaci. Urlă lupii în liniştea împunsă de câte-un claxon bolnav, îndepăr-
toamnei! Pun stăpânire pe zare! Cântul ciocârliei s-a tat. Un clown nesigur plângea pe crestele pomilor şi
ascuns după aracul viei, iar ecoul cântului de cuc la roşul semaforului durerii mele albastre. O vagă ur-
tremură-n scorburi. mă de lacrimă zdrobită de tocul cui al durerii se năucea
Pe trup gol de cuvinte brumării şi tăcute dan- în plămânii îmbrăţişaţi ai singurătăţii flexibile. Scăderea
sează rochia toamnei, iar luna nu mai poartă minijup. nivelului durerii din cutia-n care o păstrez ca s-o folo-
Imnul urletului a speriat bolile ruginite care de teamă sesc deseori creează o stare de alertă, care ar putea
au ţâştit în spinarea moşilor cu umeri aromaţi, zgrunu- declanşa un tsunami zâmbitor de obraznic. Degetele
roşi, zgribuliţi, pregătiţi să-şi depună odorul, simbria, durerii mereu fac (ne)amor cu tandreţea singurătăţii
la iernat între doagele butoaielor primitive. Mi-e toam- fudule care mă dorea şi o doresc.
nă, Doamne, mi-e toamnă! Mieilor tomnatici cu dinţi Arareori clapele stupidului pian îmi fac masaje
de brumă le este foame de lupi şi vor să se răsfeţe-n candide pe durerile care tocmai se căznesc să iasă
îmbrăcăminţi de pastramă pe grătare incandescente. din orbitele-mi celeste. Un ospătar glumeţ se prezenta
Cărările dealurilor îşi poartă-n cobiliţele vremurilor la cina de la prânz cu un meniu straniu şi catifelat, du-
bunurile agonisite. Ce mai fug recoltele-n hambare! pă care se făcea nevăzut de fiecare dată când îmi a-
Ce se mai înghesuie-n borcane, în sticle, prin beciuri ducea micul dejun. Fie dispărea el, fie mi se accentua
de frica brumei stropită de lupii toamnei. Se-agaţă orbirea durerii punândumă-n repetabila practică de
punţile de struguri în cârlige prin poduri de case. Ecoul a apela la ceaşca cu suferinţă domestică.
lupilor de brumă sperie totul. Ospătarul Destin mereu se-nfăţişează cu ceş-
Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Roua tile pline cu suferinţă şi dezamăgiri, iar eu, lacom, mă
cu buze argintii se aşează mereu pe cumpeni de fân- tot grăbesc să le golesc... Buzunarele peronului de
tâni, iar vântul cu obraji de brumă ne catifelează dato- unde gara m-a părăsit fremătau golăneşte, iar fantele
ria recoltei. Glasul frunzelor fugite din pomii care-şi luminii oarbe şubrezeau minţile maicilor dornice să
ţineau rodele-n pumni mărturisesc păcatele vântului păcătuiască.
vânăt. Adierea nichitostănesciană ne aeriseşte suflete- Din weekendul de mâine doresc la felul unu
le. Până şi noi ne schimbăm hainele de teama zgribuli- - singurătate, la felul doi - durere dulce, atât cât să
ciului, dar nu ne predăm lui şi nici brumei. se pipăie singure cu nuiaua de sânger de statura unui
E toamnă, Doamne şi mi-e toamnă! Mi-e batic decolorat al unei moarte masculine întoarsă pe
toamnă, doamnă...., rău mi-e toamnă! dos pentru parastasul de şase săptămâni. Gara, tre-
cându-mi dintr-un război în altul, peste şi prin sârma
Peronul părăsit ghimpată dulce, pluteşte precum o icoană din lemn
de trandafir sălbatic nudă şi palidă.
Biserica veselă cu clopotniţa timidă s-a îmbă-
Singuratic, pe peronul gării care m-a părăsit, tat şi stă-ntr-o rână. Limba clopotului mereu trasă de
m-am pierdut la ieşirea din tunelul vremurilor ostile şi sforarul satului mugeşte stupid şi melancolic; şi aici
tocmai am intrat în cel în care prietenii de tristă ocazie se trag sfori. Până şi-n curtea bisericii se trag sfori,
se îmbrăţişează într-o altă staţie bezmetică, lipsită de ca limba de clopot să-i mângâie buzele reci care rezo-
lumina soarelui. Bucuria necazurilor mele, a singurătă- nează-n sărbători ori dispariţii, ştergeri de pe listă a
ţii mele, a suferinţei mele îi face să se îmbrăţişeze, ba vreunui dus. Gara îmi rătăcea dincolo de femei şi băr-
mi-au strivit în dansul lor nebun şi roua lacrimii lăsată baţi, în anonimatul de seară fierbinte, insensibilă la
intenţionat pe peronul gării, de unde tocmai gara ple- roua din lacrima strivită pe duşumeaua peronului amar,
case.
108