Page 29 - unirea6-7

6-7
Îţi mai aduci aminte, nu? Erai pe la ciclul primar
şi te învârteai în jurul cireşului, cântând de mama
focului, convinsă fiind că cireşul va lega rod mai
repede, iar soarele va bate mai cu putere şi fructele
se vor înroşi la iuţeală. Acum eşti ocupată cu serviciul. floarea noastră de cireş te tot aşteaptă. Şi de nu vei
Nici nu mai cânţi şi nici drum pe-acasă nu-ţi mai faci! veni nici săptămâna asta, poate o vei face în
Timpul trece, iar noi nu mai întinerim, doar tu săptămâna coacerii. Cireşele tale preferate, nici ele
înfloreşti an de an. Te deschizi ca floarea cireşului şi nu aşteaptă prea mult. Doar ştii, culegem ce culegem,
te mai coci puţin. Asta nu-i rău, dar miresma florilor apoi rămân hrana preferată a graurilor. I-auzi, mamă-
de cireş n-o găseşti în fiecare zi. De aceea zic, vino, ta îmi şopteşte că va face, totuşi, şi anul acesta câteva
poate mai prinzi ceva din trena rochiei de mireasă. borcane de dulceaţă! Să fie acolo, nu se ştie!
Să ştii că, deşi l-am curăţat, sunt încă multe crengi Stai, stai că nu te mai aud, maică-ta mă tot
aproape de pământ. Parcă te văd cum întindeai bruiază, tot repetă întruna: Să fii sănătoasă, floare
mâinile micuţe pentru a prinde o creangă. Când albă de cireş! Iar eu repet: Nicăieri nu-i ca acasă!
reuşeai, strigai cu toată forţa: Am plins, am plins Nici uşa, nici pragul, nici patul, nici pâinea, nici
cleanga, uite, am adunat cileşe!” Iar mâinile tale măcar razele soarelui nu încălzesc ca acasă!”.
erau roşii ca sângele, fiindcă fructele mici şi coapte
zemuiau printre degetele tale. Le strângeai fără milă,
apoi îţi încărcai gura cu bobiţele aproape sfărâmate. Ninge în aprilie
Mamă-ta spune că face şi anul ăsta nişte
dulceaţă. Îţi plăceau clătitele cu dulceaţă de cireşe
amare. Erau preferatele tale. Acum, mai mănânci Azi aş fi vrut să-mi fii alături. Măcar în spatele
ferestrelor, dacă nu şi în mijlocul naturii. Şi ştii de ce?
clătite? Cine ştie? De ceva timp, nici gusturile nu ţi le
Fiindcă ninge în aprilie! N-am apucat niciodată să
mai ştiu. De fapt, cine să le prepare? Tu ai treabă
multă, serviciul cere sacrificiu; aşa spun toţi, cei tineri. strângem între palmele noastre fulgii lui aprilie. Nu
seamănă nici pe departe cu cei de la Crăciun. Sunt
Tânără eşti şi tu, dar floarea cireşului se trece şi odată
cu ea ne trecem şi noi. La tine e altfel. Tu prinzi putere mari şi apoşi, rari şi neuniformi, dar sunt mulţi, mulţi
de tot. Nu, tu n-ai cum să-i vezi sau poate chiar stai
în fiecare zi, iar bujorii din obrajii tăi sunt departe de
la adăpostul lor. Cine ştie? Nu mi-ai vorbit niciodată
noi! Oare cine se bucură acum de ei?
Ştii, ne-ar plăcea să vii, cât nu se trece floarea despre fulgii lui aprilie. Să nu fi ştiut că există? Tu le
ştiai pe toate!
cireşului. E alb tot şi râde spre razele soarelui,
bucurându-se, ca atunci când tu te căţărai tocmai în Îmi arătai doar bogăţia florilor, din toate livezile
pământului. Mă duceai de fiecare dată acolo unde
vârful lui şi te ascundeai printre crengi ca să nu te
era floarea mai deasă şi mai înmiresmată şi mă lăsai
vedem. După lungi căutări, auzeam ecoul strigătului
tău: Cine mă caută, mă găseşte! Cine mă caută, să ameţesc sub farmecul lor. Te îndepărtai, pretextând
că nu ştiu ce ai uitat în maşină, şi mă priveai pe furiş,
mă găseşte!... Şi râsul tău răzbătea ca un clopoţel
vioi şi fără griji. Acum, se pare, că te-au năpădit şi să vezi cât sunt de copil în faţa atâtor frumuseiţ, ştiute
până atunci numai de tine.
grijile, şi gândurile. Adevărat. Timpul tinerilor se
Alergam de fiecare dată şi atingeam în goana
măsoară altfel decât al vârstnicilor. Parcă eu îmi mai
pot măsura paşii cu paşii tăi? Nici nu mai pot să ajung mea crengile pomilor, iar floarea albă sau roz plutea
deasupra capului meu. Albită de floare, îmi plăcea
în fiecare zi prin văile din spatele livezii, aşa cum o
făceam odinioară. Îţi mai aminteşti? Urcam şi mângâierea lor, iar mirosul inconfundabil, mirosul
acela, de crud şi de curat mă ameţea. Mă lăsam uşor
coboram, de parcă nici nu atingeam pământul! Tu o
îmbătată, la poalele pomilor.
luai adesea înainte, fiindcă mai mult alergai, asemenea
mieilor scăpaţi din arcul lor ori dezlipiţi de mama lor. Visam, zburam, iubeam! Te bucurai, fiindcă era
preludiul oferit de natură, iar eu îi cădeam pradă.
Te opreai în dreptul vreunui copac şi te apucai de
creangile lui, legănându-te în voie. Mă opream şi eu Uşoară pradă! Tu doar priveai! Priveai şi te încărcai
de plăcerea plăcerii, privindu-mă. Nu cereai nimic în
din mers şi-ţi urmăream cu duioşie legănarea
schimb. Era suficient. Şi nu era bucurie mai mare ca
copilărească..., şi cât mă bucuram.
Acum, ai schimbat totul pe-o viaţă scumpă de aceea: să oferi omului iubit ceva din ceea ce n-a gustat
niciodată până atunci, iar tu să nu ceri nimic în schimb.
oraş şi fugi din când în când la munte cu prietenii, iar
29