Page 30 - unirea6-7

6-7
- Dorule, întoarce-te, vino, unde pleci, nu te
îndepărta! Pomii au înflorit şi pentru tine!
Îţi mai aduci aminte, nu? Îi întorceai privirea,
apoi, după alţi câţiva paşi, te întorceai. Părea că mergi
greu, că paşii nu te mai ajută, dar tu, de fapt, voiai să De ce m-am aşteptat că doar ziua va rezolva
măreşti suspansul. problema mea, n-am înţeles! Probabil că întunericul
- Ai crezut că te părăsesc? mă întrebai cu a fost lăsat doar pentru somn, iar eu am crezut în
lacrimi în ochi. N-a venit vremea! Azi am venit spe- asta. De, preluasem cu uşurinţă ideile altora! Era mai
cial, doar pentru a nu fi singură prin ploaia de petale simplu să merg pe un drum bătătorit, dar nu
albe şi roz. Livada asta îmi aparţine, acum e şi a ta. întotdeauna mi se şi potriveşte.
- Şi mâine? Mâine a cui este? Şi-am învăţat să-mi fac prieten întunericul
- A mea şi-a ta, a noastră! A acestor clipe, nopţii. Nu l-am mai privit doar din prisma somnului,
albe şi roz, pline de dor şi de parfum numit “April”. ci i-am oferit alte perspective, crezând apoi în ele. Şi
Ştii, din livada aceea mi-ai adus primele cireşe, întunericul a acceptat şi mi-a zâmbit politicos. S-a
erau cireşe de mai. Mâncam lacom, cu sau fără prins repede în hora gândurilor mele şi, văzându-mă
sâmburi, iar tu priveai şi râdeai. atât de hotărâtă şi dornică de schimbări, a venit spre
Întotdeauna am iubit cireşele, dar nimeni n-a mine, asemenea unui flăcău tomnatic, în vârful
ştiut povestea lor, doar tu şi eu. Oare cum n-am ştiut picioarelor, pâş-pâş, spre a nu mă speria. Holtei
atunci de ce ochii tăi erau plini de lacrimi? Stăteai bătrân, întunericul m-a prins de mijloc, şi tare subţirel
culcat, cu capul în poala mea, iar lacrimile izvorau mai era, m-a strâns uşor lângă el, apoi mi-a zâmbit.
din ochii tăi, aşa cum ninge în aprilie. Şi le ştergeam Mi-am ridicat sfioasă privirea spre chipul său, am
uşor cu buzele fierbinţi şi înfometate de tine. Iar tu... ridicat uşor din sprânceana stângă şi-am încercat să
Tu îmi luai mâinile, una câte una, şi mi le sărutai, de bat un pas în retragere. Mi se părea chiar obraznică
parcă ar fi fost ultimul sărut de pe lume. Aşezai obrazul apariţia lui, iar atingerea depăşea aşteptările mele.
pe ele şi iar le sărutai. Nestatornică e femeia, mi-am zis în sinea mea, oare
- Mi-s dragi mâinile tale! aşa mi-ai spus atunci. nu eu îl gândisem astfel? Acum de ce devin
Ştii, mâinile oamenilor nu seamănă între ele, iar ale cârcotaşă?
tale sunt calde, blânde, tămăduitoare. Şi cât le iubesc! Deşi nu scotea nicio vorbă, l-am auzit şoptind:
Nu luam în seamă vorbele tale, mi se păreau Nu fugi, sunt la fel de bun şi blând ca şi lumina,
normale, fireşti, fiindcă eu eram îndrăgostită de mâinile doar haina face diferenţa. Oamenii mi-au scos
tale. Le-am iubit din prima clipă, fiindcă sub vraja lor vorbe rele, puţini au fost aceia care m-au înţeles.
intram în mirajul iubirii. Erau frumoase, cu degete de Ei au avut răbdare şi au explorat necunoscutul.
pianist, cu unchii tăiate rotund şi-ntotdeauna îngrijite. Cei mai mulţi au avut de câştigat, alţii au pierdut!
Îmi pare rău că nici azi nu eşti lângă mine. Am Rămâi, rămâi, nu fugi!
fi ieşit afară amândoi, ne-am fi întâlnit la locul nostru Iar mâna lui, lungă şi subţire ca un lujer, a rămas
de taină şi ne-am fi lăsat ninşi cu fulgii lui aprilie. întinsă spre fiinţa mea. Nici n-am apucat să întorc
Acum privesc doar de la fereastră minunea privirea, că umărul meu era lângă al lui. Şi l-am crezut
naturii, iar ochii mei se încarcă cu boabe de rouă. Şi- pe loc şi pe cuvânt, în ciuda avertismentelor şi-a
mi este atâta dor...Acum înţeleg de ce plângeai atunci, stilului meu de-a nu intra în cârdăşie cu necunoscuţii.
fiindcă ştiai că vei pleca. De aceea îmi sărutai mâinile Mi-am destins trupul, aruncând rigiditatea, şi i-am
cu atâta ardoare, de aceea mă strângeai la piept cu zâmbit. De ce au pierdut unii? am prins a-l întreba,
atâta emoţie, cu atâta drag, de aceea îţi lipeai obrajii fără să mă mai îndepărtez. Începea deja să-mi placă
de obrajii mei! Doar tu ştiai! strânsoarea şi atingerea lui, iar comunicarea mă
De n-ai fi plecat, azi am fi strigat amândoi: ninge fascina. Niciunul nu mişca buzele, nu scotea niciun
atât de frumos în aprilie! sunet şi totuşi ne înţelegeam perfect. Nu i-am spus.
Şi-au pierdut răbdarea! mi-a răspuns el. Ei
vor totul dintr-odată. Asta nu se poate, iar când
Lumina întunericului se poate, e doar o farsă, o cursă în care intri cu
uşurinţă, după care vine deziluzia. Nimic nu se
face bâtând din palme. Răbdarea e totul. Liniştea
Caut ceva în lumina zilei şi nu găsesc.
30