Page 39 - unirea 11

11
Acela care împărţea două destine la două
capete, un fel de val cu început de departe, aducând
cu el destinele, pentru ca mai apoi să le îndepărteze
din nou. Şi altă căutare, aşa, preţ de vieţi, de oameni,
de memorii începea ca orice origine pentru a urma ferestrele spre el. În stânga, abia se zărea o altă
ciclul sfârşitului... potecă, probabil drumul de întoarcere. Iar sus, bolta
În zare, un pâlc de nori răzleţi prinseră a forma de verde ţinea loc de cer. Un cer verde, proaspăt şi
o corabie cu vele negre. O răsuflare înceată nu poate viu umbrea şi lumina în acelaşi timp.
stinge nici pe departe o lumânare, gândi Nor, zâmbind Nor îşi privi ceasul. Arăta aceeaşi oră ca atunci
în sinea sa. Nu după multă vreme, ajunse în faţa pă- când plecase de la librărie...
duricii contorsionate. Chiar dacă a coborât lent, cu De atâta drum, i se făcu sete. Ar fi vrut să bea
scurte popasuri, Nor a obosit, ţine toiagul în mâna o cană cu apă, aşa că intră în casă. În holul de la in-
stângă, iar cu dreapta îşi face umbră şi priveşte soa- trare, cuierul din lemn avea o haină de femeie atârnând.
rele în ochi, ca înaintea unei despărţiri, ca înaintea Mirosea a amintire. Cu sfială şi cu frică parcă, prima
intrării într-un subteran. Sau în altă lume. Soarele, cel frică, Nor înaintă spre salon. Toate obiectele, din lemn.
zidit pe veci în minunea de a exista, încă de la primul O casă a lemnului total. O linişte de mormânt împă-
cuvânt rostit de el şi cel nerostit de Dar... răţea peste tot. Îşi putea auzi propria suflare. Pe un
Primul cuvânt... şi primul pas. O cărare îngustă perete, o bibliotecă imensă adăpostea cărţi de toate
i se deschise la câţiva metri în faţa picioarelor. Nor mărimile, puse în dezordine. Nu aveau titlu, deşi se
nu îşi putea crede ochilor. Hăţişul de nepătruns îi arăta observa clar că erau folosite.
pe unde avea să păşească. Scrâşnituri ca atunci când O atmosferă verde îşi mişcă aripile peste tot.
munţii se mută după un cutremur şi apoi ies pe rând Nor o poate simţi. Curios, îşi continuă căutarea. Da,
dintr-un adânc verde. Iarna şi copacii ei verzi... Un caută ceva atât de cunoscut... Dă în alt hol. E întuneric
fel de nebunie a privirii care aproape că refuza să şi rece în timp ce îl traversează. Pare că nu se mai
creadă ce se întâmpla. Picurii de sudoare curgeau de termină. Nor se opreşte în faţa unei uşi cu cheia în
pe faţa lui Nor. Era cald ca într-o seră. Poate că se ea. O învârte de trei ori şi intră. O încăpere albă i se
afla în sera unui vis al cuiva din altă dimensiune... arată în faţa ochilor. Nu e nicio uşă şi nicio fereastră
Însă nici urmă de frică. Simţea mai degrabă o apro- nicăieri. Nor uită de sete şi de oboseală, ştie că lângă
piere de ceva, de cineva. Intuia că poate intui, dar, el e cineva. A mers tot drumul până aici cu aceeaşi
cu toate astea, Nor îşi amâna o stare atât de cunos- senzaţie bizară. La dreapta, chiar după uşă, într-un
cută lui, un sublim care îl făcuse să trăiască vieţi în şir intrând al camerei, cu spatele spre el, în genunchi şi
într-una singură... îmbrăcată în alb stă Doria. E nemişcată. Are mâinile
Cărarea i se arătă îmbietoare. Nu mai mult. împreunate. Pare că se roagă...
Pe jos, o iarbă moale şi fragedă îi acoperea gleznele.
Era atât de ademenitor de mers prin ea desculţ… O * * *
senzaţie ca aceea de a mânca cireşe de mai în luna lui Visul nu pare vis, iar dacă într-adevăr visează,
ianuarie i se păru la fel ca mersul desculţ prin iarbă. atunci e cel mai frumos dar pe care l-a primit în mult
Iarba aceea avea ceva din pajiştea din munte, de timp. Un pocal plin cu nectar şi ambrozie. Furtunile
sus. Fără să se gândească prea mult, îşi scoase ghe- lui toate... în toţi anii de când ea plecase... Toate
tele din picioare şi păşi lacom pe întinderea finită. O s-au domolit. Păreau atât de infinite, încât numai un
răcoare caldă îi inundă tot corpul şi-l mângâie asemeni superom ar fi putut să le străbată până acolo unde
celei dintâi adieri de vânt călduţ şi iertător de primă- s-ar fi terminat...
vară. Parfumat, suav, o atingere a sutelor de fire în- În entuziasmul nebun care îl cuprinse, Nor se
tr-unul singur. Părea mai degrabă a zbor mersul... aruncă asupra Doriei, să o sufoce cu îmbrăţişările.
Ameţit de beţia momentului, Nor nu realiză că Să îi strângă la piept cei douăzeci şi cinci de ani de
în faţa lui arborii încep să se rărească şi să fie mai când erau departe. Însă o forţă nevăzută îl împiedică
înalţi. O poiană plină de narcise umplu cu albul florilor să o facă. Un sentiment de furie şi de neputinţă îi um-
ei faţa înmărmurită de surpriză întocmai unei porţi plu fiinţa ca un diluviu parşiv de noapte. Mai încercă
spre un tărâm al unui copil atotştiutor de basme. În o dată.
dreapta lui, o casă din lemn masiv stătea de pază cu Acelaşi rezultat.

39