Page 38 - unirea 11

11
Ovidiu Constantin

Cornilă Frigul e stăpân încă. Dacă regele doarme, nu

înseamnă că a murit...
Foarte aproape de poteca unde obişnuieşte
să meargă Nor la tăpşanul familiei e o vale. De fapt,
e o altă cărăruie care şerpuieşte lin spre o vale cu
mulţi copaci bătrâni, un ascunziş al unei pădurici
aproape de nepătruns. Din câte ştiau oamenii locului,
nimeni nu se încumetase vreodată să intre în ea, nici
măcar aşa, de curiozitate. De sus, de pe coastă, valea
curgea înspre o altă vale, dar mai departe nu se vedea.
Un mister la un pas de ochii cei mai ageri, un tărâm al
unei lumi de dincolo de orice punct cardinal cunoscut.
Pâlcul de arbori era atât de des şi de încâlcit, încât
mintea începea să creeze de una singură, fără vreo
comandă anterioară. Părea mai degrabă una dintre
imaginile acelea din basmele cu zâne şi cu balauri,
unde feţii frumoşi trebuiau să treacă probe care mai
de care mai întortocheate, aproape de limita cu ab-
surdul. Frunzele ţeseau boscheţi fără nicio noimă,
spânzuraţi la înălţime sau mai jos, până aproape de
pământ, după mărimea sau micimea copacului. Un
labirint cu miros solid de zeu Pan împânzea împre-
jurimile asemeni unei garnizoane nevăzute.
Soarele se ridicase undeva, la câteva suliţe de
orizontul calm şi seren. Nor luă un mic dejun cam
târziu şi se decise să pornească într-o scurtă drumeţie
chiar în acel loc pe care îl evitase dezinteresat. Aparent
Ziua frunzelor fără vreun motiv anume.
Ceva îl atrăgea şi nu îi dădea pace. Poate că
erau oceanele lui de gânduri cu năvala valurilor uriaşe
căzătoare în locuri unde nu existau azi şi în timpuri cu nume de
suflet. Ceva nedescris unui începător pornit la un
drum scurt, lung?
Sfârşitul lui ianuarie e un dans frenetic al minţii Înhăţă toiagul de explorator şi un briceag de
în aşteptarea ei primăvăratică. Orice început aleargă după uşa de la ieşire, îşi aruncă tunica pe umeri şi ieşi
prin celule, încercând să grăbească ce pare a fi natural. aproape în grabă din librărie. O cale cu totul nouă i
Miroase a aer de copaci, un ozon diferit, optimist se deschidea în faţă ca un curcubeu al unei ploi
parcă, iar sângele dă în clocot uneori. personale. O intimitate crescută lângă râvnitul măr al
- Vreau primăvară! ţipă cerul, în timp ce îşi discordiei, născătorul de alb sau de negru...
mută norii de ici-colo ca pionii pe o tablă de şah,
murmură morocănos străzile cu asfaltul lor gri-des- * * *
chis, desenează în vocale invizibile umbrele caselor, Nor şi drumurile... ,,Sărută-mi sufletul ca să
clipocesc apele în pietrele de la fund... pot termina eternitatea cu tine”. Cheia care deschisese
Ziua e posacă. Mii de limbaje îşi amestecă pă- cu mulţi ani în urmă uşile ochilor dinăuntru lui Nor şi
rerile asemeni unei taine comune. Nu e altceva decât Doriei. Drumul cu care îi plăcea să se antreneze, să îl
o alarmă falsă, o revoltă cât o pauză de ceai. studieze, să îl simtă şi să îl înţeleagă.

38