Page 40 - unirea 11

11
- Doria, Doria! Spuse Nor pe un ton sugrumat,
mai mult mort decât viu. Vino la mine. De ce nu te
pot lua în braţe? Ce se întâmplă?
Ultimele cuvinte îi ieşiră din gură automat, fără
vrerea lui. Erau dorinţe adunate în timp, de care cre-
ierul nu are puterea să fie responsabil. Ovidiu Constantin
- Nor, eu nu am mult timp, iar tu nu poţi face
mai mult, răspunse Doria cu un timbru cald. Nu te Cornilă
împotrivi, pentru că e în zadar. Voiam doar să te văd,
să ştiu de tine, cu toate că ştiu mereu. Să mă vezi şi
tu. Sunt aici şi acum. Cu tine. paiaţa de marmură
- Să îi spui şi lui Dar de întâlnirea noastră.
Vreau să se bucure şi el, continuă femeia în alb. Nor, multe statui, multe...
a trecut atâta timp... străzile gem de paşii lor de piatră,
- De ce sunt aici şi de ce tocmai acum? întrebă iar cei ce îndrăznesc să le privească
librarul ţintuit între uşă şi spaţiul unde se afla Doria. devin procuşti cu paturi sculptate a sfincşi,
Tu m-ai adus aici?
împietrirea e un sentiment al absurdului,
- Da, eu am făcut toate astea, şi începu să îi
un fel de fericire oarbă
povestească lucruri şi amintiri din trecutul lor. Faţa ei
de a nu arăta,
era luminoasă şi rece. Buzele abia i se mişcau, iar
o mişcare statică,
ochii albaştri aruncau şi ei cuvinte ca săgeţi albastre
un dar al egoismului pur.
de sentimente necunoscute încă. Nenăscute încă...
Trecură aşa ore, timp care nu înţelegea de el
oraşele sunt ticsite de congelatoare ambulante,
însuşi, de secunde sau de ore, de zile cu nemiluita,
creaturi cu forme tabu de spus,
singure. Revoluţii ale Pământului într-un loc numai al
maşini ale unui inefabil timp transparent;
lor. O a doua cutie a Pandorei, de ceară topită cu
vorbe venite direct de la Helios, de la zeul sferic a dăinuie în sălbăticie ziua
două suflete. numită an,
Ei doi, la poalele muntelui în paradisul verde al sapă în carnea ei tare
zeului Anubis, prizonieri şi regi ai regatelor lumilor oţelul mut al poveştii de a fi...
prin care au călătorit fără oprire de când se ştie viaţa
viaţă... Mări şi oceane ale infinitului desenau singu- e dimineaţă sau am impresia că e.
rătăţile repovestite din lacrimile anilor care i-au măci- drumul luminii m-a păcălit iar;
nat şi i-au transformat în nisip de dragoste şi care sunt întors cu spatele la fiecare răsărit.
le-au dat roluri de interpretat în lume şi curaj de a nu şi tac...
le abandona niciodată, de a spune adevărul cu gura
în mâna dreaptă am o bucată de pâine de lut,
scânteii din care toţi ne tragem, noi, cei ca ei, privitori
iar stânga îşi face cruce cu limba.
de cer de noapte dincolo de ziua în care ne-am
născut...
mă scufund în pământ,
pentru că el e apa mea,
* * *
şerpuiesc printre ierburi
Acel început unde Nor şi Doria s-au întâlnit
rece, ca o umbră de stea moartă.
pentru prima oară s-a numit amor. Era într-o zi de
şi apun...
toamnă însorită, spre asfinţit, pe o bancă, într-un parc,
undeva, într-un oraş fără nume. Ploua cu frunze, iar
solitudine de neant
privirile lor şi-au spus DA într-un gând veşnic.
Era ziua frunzelor căzătoare... ultimul lucru pe care îl simte un înger
e căderea...

moft divin;

40