Page 70 - unirea 11
P. 70

11
                    Cu  adevărat, poeta Adriana Weimer şi-a
              înmulţit talantul, şi nu l-a îngropat în pământ, ci l-a
              revărsat, sub forma cuvântului, în toate răspântiile.
              Iar acesta i s-a întors înmiit: „Am înmulţit înmiit
              Talantul primit/ la venirea mea-n lume!/ L-am     risipit, mărturisit/ în noi...// E clipa reîntâlnirii în
              rescris în Lumină/ şi dăruindu-l mereu/ mi s-a    spirit”.
              întors înapoi  înmiit/ –  cum dar din dar,/ cum           Dincolo de datele personale, autoarea po-
              lumină din lumină!” (Talantul).                   sedă acea înţelepciune care-i conferă seninătate şi
                    Mai mult decât  atât, poeta însăşi se face  lumină în ochi şi în suflet: „Nu voi lua nimic dacă
              sămânţă,  îngropată în pământul cel bun, ca  să   plec,/ poate numai plecarea...// Voi veni uneori în
              încolţească şi să rodească, întru bucuria oamenilor:  gând, în suflet,/ în fapte  deja făcute;// voi veni în
              În Cuvânt: „Să încolţesc în Cuvânt/ – precum      Cuvânt,/ alteori în cuvinte...// Nu voi lua nimic
              grâul în toamnă;/ mai apoi, în soarele verii,/ în  dacă plec,/ poate doar neuitarea...” (Neuitarea).
              spice-cuvinte rodind”.                                   Şi mai sunt poeziile ei „izvor viitorului”.
                     Am putea merge mai departe cu gândul şi să  Supuşi legilor universului, noi oamenii trebuie să
              ne închipuim poeta ca o vatră zidită temeinic, unde  ne deschidem sufletul stelei în care existăm şi care
              se coace pâinea duhovnicească. Pâinea din grâu curat  subzistă în iubirea ce e mai presus de orice. De
              care va fi frântă şi împărţită oamenilor, spre potolirea  aceea, spune poeta: „Deschide sufletul stelei/ să
              foamei şi setei, spre îndestulare în viaţa veşnică.  intre lumina!”  (Sufletul stelei). În altă poezie,
                     Adriana Weimer are şi câteva definiţii admi-  autoarea exclamă: „Floare de lotus/ în toamnă mă
              rabile, concise şi de o limpezime absolut miraculoasă:  simt/ gata să strig:/ «Am rămas în sămânţă!»”
              „Vitraliile/ – ochi-curcubeu/ deschişi Luminii”   (Floare de lotus).
              (Lumina-n vitralii).                                     Sămânţa e urma noastră terestră, e ceea ce
                     Ea poartă cu sine un dor, aşa cum toţi purtăm  rămâne după noi, îndeobşte, mai ales când ea se
              doruri.  Steaua mea: „Mi-e dor de un timp/ cum    multiplică. Ce sărbătoare de rod e Lumina!
              rar a fost.../ – cu infinit de senin/ şi pace de suflet.../  Poeţii rodesc cuvinte, imagini nemuritoare,
              / Mi-e dor de înaltul albastru al cerului.../ – să  esenţă de mir: „Har divin e puterea creaţiei în hai-
              pot privi în ochi/ steaua mea de noroc”.          nă de duminică”, spune Adriana Weimer (Haină
                     Se poate spune, cu deplin temei, că Adriana  de duminică). Şi iată ce reuşeşte poeta, din aceste
              Weimer a ajuns demult la esenţă.                  cuvinte în poezia Ating cu sufletul: „Ating cu
                     Cu tot dorul de Lumină şi stele, autoarea e  sufletul/ cerul fiecărei zile/ şi apun stelele,/ şi răsar
              atentă la trecerea Timpului, care treptat ne absoarbe  soarele/ – odată cu el –/ şi apun luna,/ şi răsar
              pe toţi, prefăcându-ne-n stele: Trecem: „Trec anii  lumina/ – în numele lui”.
              peste noi/ măsurându-ne umbra/ şi lumina din             Pentru oameni, poeta se face clepsidră şi
              ochi,/ şi lumina din suflet.// Noi trecem prin timp/  curge spre ei în chip de praf de stele (Praf de stele).
              măsurându-ne anii,/ şi lumina vieţii,/ şi lumina         Cât de puţine cuvinte îi trebuie poetei cu
              spre-apus”.                                       suflet de stea, ca să atingă sublimul!
                      Conştientă că va veni acel timp, poeta se        Modalitatea ei de expresie este sintetică,
              pregăteşte din vreme, aşa cum ar trebui să facem  esenţializată. Ea îşi asigură calea spre eternitate.
              toţi, ca să nu fim luaţi prin surprindere: Timp al  clipei:  Şi iată un ideal poetic în poezia Fiinţa zborului:
              „Vine un timp/ al clipei din urmă;/ când ochii nu  „Conectat la cer/ cu toată fiinţa zborului/ îmbră-
              vor mai vedea/ şi buzele nu vor mai spune.../ –   cat în lumină/ încerci senzaţia unică a nemuririi...
              clipa-tăcere.// Semn de viaţă şi iubire/ e lacrima  // Dincolo de nori/ şi chiar de fiinţă/ destinul îţi
              ce-acum curge,/ cuvintele ce-acum se rostesc/ şi  rescrie/ zborul pe verticală/ întru renaşterea în
              seninul privirii mele spre voi;// primiţi-le, ca şi  spirit”.
              când ar fi/ revărsarea clipei mele finale spre-          Poeta ne spune şi povestea zborului în poezia
              Apoi”. Contemporani şi martori ai clipei din care  Fiecare zbor: „Fiecare zbor/ ascunde o poveste:/
              nu ne putem sustrage încercăm să-i facem faţă:    aripa păsării/ ocrotindu-şi puii-n furtună,/ aripa
              În spirit: „Faţă în faţă cu clipa/ ce vine, trece,  avionului/ tăind  cerul în două/ pentru  fiecare
              retrece/ mereu...// Timp găsit,/ primit, regăsit,  călător spre infinit...// Infinit cu infinit...”.


                                                             70
   65   66   67   68   69   70   71   72   73   74   75