Page 68 - unirea 11

11

Şi acela este liantul sufletesc. Acesta este
cuvântul poetic, lumina ce mereu îi stăruie în priviri:
„Port bucuria stelei în noapte:/ şi-n întuneric,/
lumina-mi se revarsă-n priviri/ mereu înspre voi”
(Mereu înspre voi).
E şi acesta un eventual Crez artistic.
Câţi oameni sunt care se pot bucura de găsirea
propriei stele în noapte? Şi, mai ales, câţi o pot trans-
forma în lumina din priviri, îndreptată spre ceilalţi?
În privinţa poetei, ea a ales: o dată o stea, apoi
să fie lumină de stea pentru oameni: „Am ales cu
sufletul/ o stea care-mi seamănă/ – lumină de stea
să vă fiu.// Pe drum de stele/ paşii mei au redevenit
zbor./ Am ales cu inima/ cerul la care să urc în
Lumină” (Drum de stele).
Din clipa aceea, inima stelei a devenit
inima poetei care „se divide la infinit lumină”
(La infinit). Este o entropie necesară.
Noţiunile temporale Aproape şi Departe,
Timp şi Iubire, capătă noi dimensiuni, în funcţie de
calea sfinţirii.// În lumină voi apune,/ în lumină această descompunere a Luminii în milioane de părţi
voi trece,/ cum lumina-n/ vitralii îndumnezeită-n componente.
Altare” (Lumină de stea). Poeta îl aşează pe Eminescu în dreptul acestei
Este o poezie emblematică şi un Crez poetic. Lumini a Nemuririi: Eminescu – poezia nemuririi:
Poezia Adrianei Weimer este scăldată-n „Ţi-e veşnicia scrisă într-o carte/ şi-a cărţii veş-
elemente cosmice: infinit, strălucire solară, cerul, nicie-i scrisă-n ea./ E poezia-ţi însăşi veşnicie/ şi
sferele, infinit, timp, galaxii ş.a. poezia veşnicie-i steaua ta.// E geniu pur în gân-
E o poezie, mai curând vizionară. du-ţi şi-n rostire/ şi toată fiinţa-n geniu ţi-e gân-
Totodată, predomină şi elemente materiale, dire;/ şi mai presus de roadele gândirii/ ţi-e poezia
concrete, terestre: sămânţa, fructul, matca, izvorul, nimb al nemuririi”.
calea, cântecul, rugăciunea, altarul, drumul, piatra, Pentru Adriana Weimer cuvântul e hotărâtor.
fapta, templul, piramidele. Ea a adunat „Un cer de cuvinte” şi pe toate
Pentru poetă, Timpul este constructor de le-a închinat lui Eminescu, de care se simte foarte
oameni, iar piramidele sunt „inexplicabile dimen- aproape. Mai există şi „zăpezi de cuvinte”, în poezia
siuni ale spiritului”: „Pun piatră peste piatră,/ Va renaşte: „Se vor topi/ zăpezi de cuvinte/ căzute
cuvânt peste cuvânt,/ faptă peste faptă;// şi timpul fără noimă/ şi-n toate Eminescu va renaşte”. În-
mă construieşte pe mine,/ precum piramidele/ – tr-atât de puternică este credinţa în Eminescu.
inexplicabile dimensiuni ale spiritului./ Şi templul Poeta crede că va veni timpul când: „Cu-
se construieşte pe sine,/ precum piramidele/ – rând, se vor risipi iernile.../ Zăpezile din priviri/
inexplicabile dimensiuni în spaţiu şi timp;/ şi vor înflori în cuvânt,/ înnobilând gândul/ cu pri-
piatră peste piatră,/ cuvânt peste cuvânt,/ faptă măvară-culoare (Primăvară-culoare).
peste faptă/ vor dura piramide întru spirit şi timp” De asemenea, autoarea crede în Timpul
(Întru spirit şi timp). renaşterii: „Nesfârşite zăpezi/ se nasc în privirile
Edificiul cosmic se înalţă mai greu decât edifi- iernii;/ se coace-n pământ sămânţa rodirii./ Din
ciul terestru, între materie şi spirit trebuie să existe un senin, din astral,/ curge-n cuvânt şi în noi/ timpul
liant. renaşterii”.

68