Page 80 - unirea 11

11
TU TREBUIE SĂ CREZI

Eminescu e comoara inimii copilei ce am fost
Când mă lua de mână şi mă urca spre stele Acum mai mult decât în clipa-n care
Prin versuri adâncite-n infinit şi-n veşnic post M-ai rupt din tine în dragoste de cer
Spre a vedea că totu-i deplin şi dincolo de ele.
TE VOI IUBI MEREU
Mă răzimam cu creştetul pe Glossa-i unică şi gravă
Şi-l ascultam de dincolo de ger şi gheaţă
Îndoit mi-e gândul, în ceas adânc de seară,
Că trebuie să ne grăbim, fără zăbavă
Când mă gândesc la noaptea de bună primăvară,
Să ne iubim, să ne dăm, unii altora, viaţă.
Când s-a deschis fereastra din cerul tău, iubite,
Când mi-ai aprins lumina cu bunele-ţi cuvinte.
Eminescu a fost şi rămâne al neamului meu
Al nostru, al vostru... al lumii întregi
Dar oare primăvara mai are şi o iarnă?
Ca un profet care l-a cunoscut pe Dumnezeu
Mai are, oare, timp să scuture, să cearnă?
Strigând către lume: tu trebuie să crezi.
Sau a uitat de tine, căci mă sufoc de mine,
Căci fără tine iarna e infinită-n lume.
CONCENTRAT DE MUCEGAI
Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva,
Blocată în timp şi legată de vremuri Când nu ştiam de timp şi de altcineva,
Mă abat spre cărarea luminii ascunse, Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi,
În galaxii de sânge, de clipiri nepătrunse, Din dragostea eternă, a Lui, se vor ivi.
Spre zvâcniri de azur, ale norilor ramuri.
Te voi iubi în El, te voi iubi în noi,
Un nerv venin de negru palatinal Te voi iubi aşa şi-n zilele de-apoi
Mă agaţă de cornul neabundenţei Şi după, când timpul se va opri
Lăsându-mă goală în vidul indiferenţei Şi primăvara veşnică din nou va înflori.
Unui trecut absent cu prezentul banal.
LUMINA DE DAMASC
Nu mă plâng de albastrul ce roade din mine,
Nici de absenţa unui liman mai senin, Străbat cărări presărate cu spini
Că în abisul oceanului turcoaz de pelin Mă întorc din ţara cu lapte şi miere
Se găseşte sămânţa chemării depline. Revin, cu lacrimi, printre străini
Să-mi cură abisul de fiere.

DOR DE MAMA
Sânge, şiroaie, pe cărările tălpii
Pământul îl soarbe cu sete bolnavă
Te-am văzut lângă steaua mea
Spinii aruncaţi în drum par nişte săbii
Din carul cu luceferi al tatei Şi de sunt pe uscat... sunt epavă
Zâmbeai
Spre calea laptelui cu care m-ai hrănit
Deodată lumină de Damasc luceşte nisipul
Din tine, din sufletu-ţi de zeiţă Zefirul îmi pune aloe şi vin peste răni
Lacrimi
Ţepuşa e scoasă şi-mi dezleagă timpul
Cădeau din ochii mării tale verzi-căprui Şi încep a vedea ale cerului vămi.
Din depărtarea care ne aproprie în noapte
Un Rai
Genunchii pătrund adânc în lespedea arsă
E pentru tine, mama, prea puţin Făcând cu osul rotund noi morminte
Din infinitul dragostei de viaţă
Şi strig către cer: „vreau la masă,
Eu te iubesc La cină de taină cu Tine, Părinte”.

80