Page 1 - O genială abordare a omului politic caragialian

O genială abordare a omului politic caragialian

În V. FANACHE, Caragiale, Editura Dacia, 2002, p. 223-309

„România are un Moliere al ei”, admitea Hasdeu, referindu-se la marele nostru comediograf.
Cuvintele păreau în urmă cu un secol, o glumă cordială, astăzi ele nu mai miră pe nimeni. Caragiale,
asemenea confinelui său francez, a creat, în spiritul tipologiei clasice, o galerie uluitoare de portrete
comice, viabile dincolo de circumstanţele spaţio-temporale. Dar scriitorul român nu numai că a cultivat
ipostazele consacrate ale omului comic, el le-a sporit cu cel puţin una pe care Moliere nu o avuse în
vedere: a politicianului comic. în imaginea variantelor tipologice ale personajului politic, Caragiale are
puţini rivali. Cu pasiune aproape diabolică, el urmăreşte avatarurile omului politic pe vârste şi pe sexe,
în viaţa publică şi cea intimă. Inventivitatea caragialiană acoperă lista tuturor situaţiilor posibile de
afirmare ale interesatului de politică, pentru a conchide cu zâmbet rece: omul politic = omul comic. Şi
cum în lumea modernă politică fac toţi indivizii, Caragiale constată prezenţa omului comic peste tot. în
proporţii fatal inechitabile şi în împrejurări fatal diferite, oamenii se stratifică în „alegători”, „candidaţi”
şi „aleşi”, acelaşi morb îi agită să „pună ţara la cale”. Politicul se fluidizează, pătrunde în toate minţile,
devine o formă de redempţiune, stoarsă dintr-un pragmatism calculat. De la „zavragii” la cetăţeni
onorabili se aud discursurile „distilate” ale celor care se gândesc la destinul „ţărişoarei”.

Natura invariabil comică a politicianului constituie marea performanţă estetică a scriitorului nostru.
Propoziţia cu valoare de principiu a lui Caragiale este că insul atins de maladia politicului cade în
ridicol. Ontologic damnat să fie comic, el nu poate depăşi această condiţie fixă. Alte domenii de
manifestare umană pot intra de asemenea în contingenţă cu starea comică, dar ele nu rămân
intrinsec comice. Omul politic se plasează definitiv într-un destin eşuat. Apărut pe scena vieţii cu un
discurs program, el expune cu infatuare puţin mesianică, un mecanism al salvării, ba chiar la fericirii
(de reamintit Utopiile), care se dovedeşte un fiasco, biată fandaxie, aiureală curată. Pe deasupra,
caragialianul om politic e un comod, nicidecum un gânditor. El îşi confecţionează programul din
„politica” propulsată de gazete, din freamătul străzii, sau din scandalul cafenelei. Ziarul i se va impune
ca voce sacră. Cuvintele din ziar îl individualizează pe celălalt, ele reprezintă autoritatea şi întreţin
iluzia, începând cu titlul: „Aurora democratică”, „Lumina”, „Sentinela română”, „Răcnetul Carpaţilor”
etc. Atotputernicul celălalt îl avertizează, îl apără, îl însufleţeşte, la nevoie îl înspăimântă: „Pac, la
Războiul”. Celălalt îl manipulează, îi transmite indicaţia strategică, îi relevă perspectiva, eventuala
desprindere de urâtul existenţei. Fără gazete, omul politic caragialian este un turmentat. „Ce-o mai
spune gazeta” va să zică astfel ce aş putea să fiu eu însumi: „Jurnalele sunt alimentul întregii
populaţii: scrise de nişte idioţi, ele sunt citite de alţi idioţi.” (Eugen Ionescu)

Caragialianul om politic are, indiferent de locul pe care se situează în raport cu puterea, o meteahnă
organică: labilitatea. Lui îi lipseşte exact ceea ce proclamă: opinia fermă, „caracterul de bronz”, „tăria”
ideilor. Aflat la putere sau în afara ei, omul politic al lui Caragiale este tranzacţional, sedus de orice
şansă care i-ar oferi o identitate. Un „imparţial”, el culege foloasele din toate conjuncturile, se îmbracă
în toate culorile, retorizează cu inocenţă suspectă pe toate registrele, e violent sau lacrimogen, într-un
cuvânt, un amoral. Disponibil tranzacţiilor, caragialianul personaj peltic se repede în arena „istoriei”,
nu cumva să-i scape ocazia, înnebunit că ar putea sa rămână ultimul, tocmai el care se consideră „cel
dintâi”. Caracterul său confuz, dacă nu inexistent, se compensează prin mimare. Succesiv
revoluţionar, Liberal, conservator, de stânga, de centru sau de dreapta, independent cu aroganţă, el
este de fapt un liber-schimbist, cu recuzita de măşti la îndemână.

„Un om politic care nu dă nici un semn de ramolisment mă sperie.” (Emil Cioran, Silogismele
amărăciunii). Citindu-l pe Caragiale, Emil Cioran n-ar fi avut motiv să se sperie de personajele politice
ale acestuia. Cu neînsemnate excepţii, toate sunt nişte ramolite. Comicul se insinuează prin
această trăsătură specifică în teritoriul său preferat. Şi Zaharia Trahanache şi Agamiţă, aflaţi în
exerciţiul puterii, dar nu mai puţin Conu Leonida, deşi conservă frânele puterii sau aspiră la ele („Mai