Page 56 - unirea6-7

6-7
poruncindu-mi să-nviu
cu sufletul jupuit,
la s t a r t şi-n s t r a t,
iar despre circ, halei-hap,
s-o tot iau de la cap aşa cum şi ea mă naşte,
în poeticul cap, să mă omoare
unde cheia sensului m-a prevenit: atom de praf în univers…
„S t a r t u l a fost furat, Când am iubit – am scris,
s t r a t u l s-a nesfârşit!” când am urât – am scris,

m-am pierdut,
Mâine m-am găsit
doar în Vers!
Mărturisesc, mă disperă oricând
unul şi acelaşi cuvânt: „Mâine”, „Arzi prea nebuneşte,
un fel de început de cap fără trunchi, îi poţi jicni
care există, dar nu există, pe cei de iască,
care dă de-a dreptul sau cu straniu ocol, de hârtie,
care e plin pe cât e de gol... de piatră…”
„Dar eu sunt de foc,
„Mâine” - zădărnicind sau născând vestală şi vatră
adevăruri/ poveşti, şi el se va stinge
o promisiune de puşti imberb, doar când voi muri…
ticăitul neauzitului ceas, Focul e viaţă,
nici substantiv, nici adverb, mă cheamă şi-l chem…”
în care nu ştii dacă mori sau trăieşti, Când am iubit - am ars,
încremeneşti sau faci înc-un pas. când am urât - am ars,
m-am încenuşat,
Gândurile cad ca-ntr-o ceaţă... Poenix am zburat
Despre „Mâine” nimeni nu ştie doar din Poem!
nici în eter, nici pe hârtie -
sau ce ştie, n-ar vrea să spună, Simt clipa
cum că el e cealaltă faţă, ca pe-o hrană
cea nevăzută din Lună... de iad şi paradis…
Dau viaţa doar cu moartea-n legământ…
„Mâine”, un fel de cifru în Braille, Când am iubit - am scris,
fiindcă e orb cine citeşte, când am urât - am scris,
fiindcă e mut cine-l pronunţă, am murit,
fiindcă e surd cine-l ascultă... am înviat
Te pipăi cu bucurie ocultă doar prin Cuvânt!
şi nu-ţi rămâne decât în rugă să cazi
murmurând: „Mulţumesc, Doamne, Vers - Poem - Cuvânt,
pentru Ieri, pentru Azi!” sfântă a mea Treime,
din mărunta trufie
Treime să nu uit a îngenunchea,
să am la ce mă închina
Simt clipa în marea micime!
cu mirosul văzului auzitor
cum mă pipăie trecătoare…
O nasc în dureri,
în surâs o omor,

56