Page 87 - unirea6-7

6-7
Şi ani de zile au umblat mamaia cu tataia să-l roage
doar un petec de pământ să le dea, pentru casă.
Dar n-a vrut străbunicul, până când s-a născut
mama, doar mama i-a înmuiat inima cruntă a
străbunicului, de dragul ei, le-a dat un petec de Noaptea la Gorj era tăcută, cu zumzet de gâze,
pământ, dar departe de sat, să nu uite că un copil nu cu cântec de greieri, cu ţipete de păsări şi uneori,
întoarce cuvântul părintelui. spre dimineaă, liniştea o spărgea un huruit surd de
Aşa a făcut tataia casă în câmp. Nu departe, vagoane, când se lumina uşor, o talangă rătăcită, se
în faţa casei, era gara, aşa că treceau trenuri cât era auzea undeva pe câmpurile încă dormind.
ziua de lungă şi noaptea, uneori, trenurile ne tulburau Luna dormea şi ea pe câmpuri, dormea din
somnul. În spatele casei, la o aruncătură de băţ, trecea prea multă linişte, mai ridica o pleoapă să vadă dacă
Gilortul, în jur, lanurile, mai târziu sondele şi târziu, totul în jur e-n pace, mai tresărea la câte un sunet de
când deja ne făcuserăm mari şi nu ne mai durea locomotivă, se foia, dar venea mai aproape, în curte,
ciuntirea arenei de joacă, o rafinărie. lângă noi, se culcuşea pe o grămadă de fân, cu claie
După ce a fost acceptat ca ginere de de păr blond, cu gene lungi, ca petalele de floarea
străbunicul, până a-şi face casa dintre câmpuri, tataia soarelui, coborâte liniştite peste vise curate şi cuminţi.
cu mamaia au stat vreo doi ani în casa bătrânească, Aveam toate fructele pământului în curte, din
la străbunici. Atunci l-au cunoscut cu adevărat socrii, primăvară, până toamna târziu, aveam curtea plină
atunci au reuşit să vadă dincolo de nasul uriaş şi gura de păsări, aveam două căpriţe pe care când era tataia
mult prea cărnoasă. Nu-l mai vedeau cât este de liber, ieşeam să le paştem.
negru, vedeau doar şotiile pe care le punea la cale cu Acolo, pe câmp, se făcea tataia că-mi ştie
copiii din jur. trecutul şi viitorul. Îmi lua palma şi-mi citea cărările
Poveştile cu tataia, le auzeam mereu, le ducea vieţii mele, numai de el ştiute: „uite, şi punea degetul
satul din om în om şi toţi îl respectau, farsele lui erau mic şi gros într-un punct din palma mea, aici te-ai
joacă pentru copiii de atunci, dar erau şi o dreptate născut, şi aici te faci tu mare, aici o să iubeşti, aici o
înfăptuită pentru cei răi, zgârciţi, haini. să te măriţi, aici o să faci copii şi aici o să fii
În timpul acesta, casa din câmp se ridica, acolo bătrână…”.
şi-au crescut copiii, nepoţii, acolo au îmbătrânit, acolo Şi-mi spunea traseul oricărei femei din lumea
au trecut în lumea umbrelor… asta, dar eu făceam ochii mari, mirată că tataia ştie
Aveam ferestre largi şi în fiecare primăvară, le atât de multe, că nu are cum să se înşele în ursirea lui.
vopsea tataia în alb şi dimineaţa, ne trezeau păsărelele Era rostul lui să-mi dea siguranţă, rostul meu era să
din gutuii, merii şi perii din grădină, se certau vesele, cresc frumoasă şi sănătoasă.
se înghionteau pe pervazul ferestrei şi nu mai puteam Altădată, obosit de vânzoleala din mine, de
dormi. poveştile mele, spunea: ”şştt, hai să facem linişte, să
În dreapta şi în stânga curţii, porumb, în alţi auzim când vin americanii!”. Încremeneam ore în şir
ani, grâu, uneori rapiţă şi tutun, în mijlocul lanurilor, cu ochii pe cer, aşteptându-i pe americani.
nu departe de casă, un nuc bătrân. Am crescut odată cu verile în care păşteam
Răsăritul şi apusul se ascundeau în spatele lui, căpriţele cu tataia, am crescut aşteptându-i pe
jucam pituluşul cu soarele când se crăpa de ziuă sau americani.
seara, târziu, când soarele cădea. Mai avusese nucul În ochii lui tataia, l-am văzut prima oară pe
în jurul său şi alţi copaci, dar seceta verilor trecute îi Dumnezeu, nu ştiam ce înseamnă, doar îl vedeam pe
omorâse, rămăsese în mijlocul câmpului o singură tataia şi dimineaţa şi seara, câteodată şi la câmp, ziua,
singurătate, dar supravieuind doar el, nu se putea feri citind dintr-o carte jerpelită, galbenă, atunci devenea
de ploi, de fulgere şi tunete, trecea timpul şi umerii îi sfânt, era ca o lumină în jurul lui, de multe ori plângea
cădeau cu anii. şi pentru că nu putea duce singur emoţia, îmi şoptea:
Când am crescut, într-o dimineaţă, l-am găsit „A venit Dumnezeu lângă noi..”, şi tăceam atunci, nici
doborât. Am plâns cu ochii lipiţi de cerul spre care-şi un muşchi nu se clintea pe faţa mea, aşteptam curioasă
îndreptatse ramurile până mai deunăzi, a plâns şi să-l aud pe Dumnezeu.
mamaia, parcă întorceam o pagină în cartea vieţii, Ştiam că nu se arată, dar speram să îl aud
câmpul a rămas gol, nepăzit pe veci de străjerul foşnind lângă mine. De câte ori, Doamne, nu am simţit
credincios.
87