Page 88 - unirea6-7

6-7
aerul din jurul meu mirosind altfel decât de obicei, nu
a furtună, nu a ceaţă şi nori, mirosea pacea din jur.
Nu ştiu dacă Dumnezeu l-a născut pe tataia
bun, sau l-a făcut bun pe parcursul vieţii, ştiu că era
iubit de toţi.
Aveau fotografia de la nuntă deasupra patului, Ioan Romeo
în fotografie, tataia părea înalt, dar mamaia, geloasă
pe tataia, îl pâra că s-a suit pe un scaun, să se creadă
că-i cât ea. Roşiianu
Era mic, mic tataia şi era tare negru, îmi aduc
aminte că mă suiam cu el în tren, după culesul viilor, Scrisoare despre
să mă gătesc de şcoală. Din gară, mă lua de mână
neputinţa mea şi vremea aproape
până acasă. Pe drum, se speriau copiii, fugeau babele
şi zâmbeau ironic domnii, dar niciodată eu nu am
Iubito, vremurile sunt aproape scrie în Biblia citită
înţeles de ce. L-am văzut întotdeauna frumos, pentru
pe nerăsuflate
că era frumos, nimeni nu ştia ce frumos era în timpul
o vreme, două vremi ţi o jumătate de vreme mai
rugăciunii, ce senină devenea faţa lui, cum dispăreau
este din dragostea noastră rămasă stingheră
pungile de sub ochi şi ridurile se întindeau.
deţi te-am găsit în partea de nord a inimii mele
Avea tataia ochi tare frumoşi. Cine ştia să dea
pustii tu stai acum în stânga tristeţii ţi-n dreapta
la o parte, celelalte trăsături, ca nişte perdele de
minciunii
catifea, descoperea ochii negri, adânci, uşor căzuţi,
eu mi-am luat calea la pas de unul singur pe străzile
dar mari şi migdalaţi şi atât de curaţi, fără urmă de
goale căutând lumina-n care te-am văzut cândva
prefăcătorie, fără urmă de minciună.
drumul e greu acum când cucuveaua-nserării dă
Tataia este primul om care mi-a arătat calea
stingerea-n noaptea lungă.
spre lumină şi m-a învăţat să o parcurg încet, fără
grabă în fiecare zi!
(Mai ştii când ţi-am zis că am trăit deja în
Perioadele petrecute la ţară, în Gorj, erau
întunericul luminii ţi că mai orb de atât nu pot fi?)
perioade de viaţă adevărată, cu jocuri, cu scăldat în
Gilortul ce trecea prin spatele casei, cu urcat pe
Aşa a fost, Iubito, şi-n apusul şoptit al trecerii mele
sondele rămase în urma forării, cu pituluş prin
spre nicăieri şi niciunde ţi-am zis:
vagoanele uitate prin gară şi cu rugăciuni seara.
am privit îndelung norii dar n-am putut învăţa să
Sufletele noastre, ale copiilor de atunci aveau
aduc ploaia o viaţă întreagă
culorile eliberării de şcoală, dar şi a iubirii pentru
am privit soarele şi nu am putut învăţa măcar să
Dumnezeu.
luminez clipa aceasta de viaţă şi dor
Fiecare clipă era o căutare, descopeream
am privit pământul mereu şi mereu l-am simtit dar
libertate în tot ceea ce făceam, fiindcă ştiam că
nu am putut şti să rodesc niciodată
puteam face orice voiam, când voiam, este adevărat,
am privit vântul în trecerea lui printre frunze dar nu
uneori cu inocenţa şi inconştienţa copilăriei, alteori
am putut învăţa mângâierea nicicând
cu explicaţii date mamaiei şi de multe ori cu vinovăţie,
am privit apa în scurgerea ei printre pietre inerte şi
pe furiş de ochii lor din ce în ce mai bătrâni şi din ce
n-am putut învăţa stăruinţa de-a merge-nainte
în ce mai puţin vigilenţi şi atenţi la năzdrăvăniile
am privit păsările în zborul lor înalt printre raze şi
noastre.
n-am putut învăţa face semnul crucii pe cerul
Ne mai certa mamaia, uneori, ne prindea
amiezii
căţăraţi pe câte o sondă, nebuni, fără grija vreunui
am privit oamenii pe străzile pline şi n-am putut
pericol, şi devenea de-a dreptul rea cu noi, rupea
învăţa să fiu mai bun decât ei
câte o jordea din gutuiul din faţa casei, dar, atâta
am privit bisericile lumii şi n-am putut şti să fiu
timp cât exista tataia, găseam adăpost orice făceam.
ucenicul lui Dumnezeu de acum şi de mâine.
(Mai ştii când ţi-am zis că-n toată liniştea din lume
nu poţi ascunde zgomotul din inima mea?)
88