Page 89 - unirea6-7

6-7
Aşa a fost, Iubito, şi te-am rugat să nu mai uiţi să
treci prin tristeţea mea desculţă
prin iarna grea a singurătăţii mele vara să nu uiţi să
revii uneori să-ţi adapi fiinţarea de-a fi
aşa vei afla că am vrut să mă spânzur de trecut în
vom muri cândva şi-n golul rămas se va instala ca-n
ceasul acela desculţ
mătăsuri uitarea
dar prezentul acesta pustiu mi s-a făcut ţăndări
pe urmele noastre vor călca oameni grăbiţi spre
dintr-o dată la picioarele tale
propria moarte
am vrut să mă sinucid în viitor dar nu mai sunt
vor trăi şi ei restul de clipe rămase vor mânca din
indulgenţe de cumpărat ca-n vremea Inchiziţiei
ultima pâine rămasă
atunci am ştiut că de atâta pleoape închise au să-mi
femeile iubite cândva se vor lăfăi în alte braţe nimic
orbească ochii c-o orbire în plus
nu se aruncă totul poate fi refolosit
aşa am ştiut că-n privirea ta am văzut cândva înaltul
dau suflet la schimb contra linişte la ţară si livadă cu
cerului şi măreţia lumii mele
vedere la zi şi la soare
de dragul tău m-am făcut frate cu iubirea dar n-am
călătoresc în timp citind evadez din realitate
mai apucat atinge înaltul
ascultând muzică
era prea mult deja prea multă era tristeţea din vis.
opresc timpul şi viaţa aceasta în loc când te sărut.
(Mai ştii când ţi-am spus că am iubit şi că am fost
Scrisoare despre
iubit şi că pot pleca desculţ mai departe până la
povestea morţii şi plânsul firii moartea aproape?)

Iubito, aşa de dor mi-a fost astăzi să şterg de Aşa a fost, Iubito şi am trimis gândul meu bun să te
prafuri amiaza caute şi să te ţină în braţe
aşa de dor cât să nu se mai oglindească-n tăcerile ştiam că locuieşti la încheietura zării cu lumea la
alea tăcerea intersecţia nopţii cu amiaza simţirii
cuvinte goale lipsite de sens un pic mai aproape de rădăcina soarelui stai de
să nu mai crească pe strada pustie din inima mea tulpina lunii şi de răspândia stelelor care licăresc
visul acela otrăvit de speranţă murind
am învăţat gândul să zboare ca să te pot îmbrăţişa somnul meu l-am trecut cu vederea atunci trupul
ori de câte ori vreau meu n-a mai căutat sângele
aşa pot să te mângâi de sus cu privirea când dormi s-a îngroşat sângele plin de moarte în arterele mele
goală-n cearceafuri de noapte şi zi bătrâne
aşa am decis să plec din mijlocul lumii în mai numai nările adulmecă moartea ce stă la pândă
mijlocul ei pustiit de tristeţe după fiecare secundă din zi
şi mâine e o zi mi-am zis dar spaima morţii s-a ştiu asta şi-ţi zic că de multe ori m-am pregătit
înşurubat în mintea mea cu răceală şi greu pentru moarte dar acum aş mai trăi măcar încă o zi.
apoi am constatat că-n lumea asta urâtă şi rea nici
măcar liber la-nviere nu mai este
nu mai este dezlegare la zâmbet lumină şi zi.

(Mai ştii când ţi-am zis că fără răstignire nu există
creştinism şi că fără tine sufletul meu e pustiu?)

Aşa a fost, Iubito şi-n drumul meu către propria
moarte ţi-am zis că viaţa nu are decât moarte de
dat
moartea e singura certitudine a vieţii ţi-am zis şi de
la naştere încoace numai asta învăţăm

89