Page 171 - unirea 8-9
P. 171
8-9
Trecînd spre amintirea viitoare,
Cu o săgeată-n mîini, de-atîtea ori.
Doar Mozart...
Şi tocmai cînd gîndeam că nu-i iertare
Pentru ce-am risipit fără habar,
“Doamne, mă dor versurile Dumneavoastră! Îmi vine Tata-ntru întîmpinare
De fapt mă doare dorul de dor!”. Şi fraţii-mi aduc haine de altar.
(Speranţa Miron)
Să tac, nemaiputînd nimic a spune,
Şi-n lacrimi sprijinit, şi decăzut,
Pe Dumnezeu îl am, pe El îl chem. Cu braţele întinse-a rugăciune
Oricît de mult mi-i Cerul - nu mă frînge! Să-i strîng pe toţi la piept şi să-i sărut.
Ce-nmuguresc e-un veşnic recviem,
Pe care Mozart doar îl poate plînge.
***
Nu trece-o zi fără de dor de tine.
Păcatu-ntreg îl am, deşi nu-l chem. Pe-al vieţii drum merg tot mai abătut
Cît de puţin îl şterg, totuşi, mă frînge! Şi întreb pomii dacă te-au văzut
Ce înfloresc e-un veşnic recviem, Şi ei îşi închid ochii cu suspine.
Pe care Mozart doar îl poate plînge.
Nu trece-o noapte fără dor de tine,
Alerg la geamu-n care inimi ard
Între infern şi Rai alerg şi gem! Şi-ntreb dacă-n al florilor răsad
Unu-mi vrea inima, altul mi-o frînge! Nu-i faţa ta din zările divine?
Tot ce rodesc e-un veşnic recviem, Oricare glas la vorba mea-i tăcut
Pe care Mozart doar îl poate plînge.
Şi eu atunci din piept îmi zmulg vioara
Şi-n Dumnezeu zburînd, nu-i cer mai mult,
Destinu-aşa mi-l port, ca pe-un blestem: Decît să te-acuprind, maică Varvara!
El mă înalţă, el apoi mă frînge!
Ce ctitoresc e-un veşnic recviem,
Pe care Mozart doar îl poate plînge. Sfînta din Chişinău
Vă place? Nu vă place? Să mă tem, Lîngă-o biserică din centrul urbei
Cînd cer nu am, cînd lutul carnea-mi frînge? E-un magazin de haine pentru lorzi.
Din tot ce-am fost e-un veşnic recviem, În faţa lui, în orice dimineaţă,
Pe care Mozart doar îl poate plînge. Pe timp de vînt, de arşiţă ori ceaţă,
O sfîntă-şi face loc printre nerozi.
Întoarcerea din nicăIeri
Toţi fumătorii îşi aruncă restul
Alăturea de urnă, înadins,
Am fost pribeag prin lumea nemiloasă, Toţi alcoolizaţii de la cramă,
Am argăsit destul pe la străini, Dezmoşteniţi de ceruri, scrişi de dramă,
Dar azi m-am pregătit să merg Acasă, Se-ntorc pe-aici, scuipînd, cu pasul stins.
La Tatăl meu, la fraţii mei blajini.
Am căutat să-mi înmulţesc averea, Toţi trecătorii rîd fără de milă,
Care-mi putea ajunge pentru-un veac, Toţi n-au habar că-n fiecare zi
Dar am pierdut şi banii, şi puterea, O sfîntă din icoane scoborîtă,
Şi-acum, la poarta lacrimilor, tac. Ninsă de grijuri, dar nedoborîtă,
Mi-i teamă că n-oi fi-nţeles de Tata Mătură drumul, fără-a se mîhni.
Şi fraţii alunga-m-or înapoi.
De-aceea stau în drum, de fugă-s gata, Pe urmă-n alte straie îmbrăcată
În zdrenţe şi desculţ, ca un strigoi. Se duce lin spre o cocioabă-a ei,
Mi-i teamă c-o să mă înece-o ploaie Făcînd din cojile de portocale
Şi sunt, preaplin de bube cu puroi, Pe care le-a găsit, zvîrlite-n cale,
Ca Iov pe o movilă de gunoaie, Fiertură pentru ea şi porumbei.
Eu însumi nefiind decît gunoi.
171
