Page 60 - unirea4-5

4-5
de la înălţimea unui om, Au căzut dragii mei eroi, ca
nişte spice de grâu, din care, din păcate, s-au hrănit
şi continuă să se hrănească doar păsările dăunătoare
ale acestui ţinut minunat.
Ne-am refugiat în staţia de metrou de la
Universitate…acolo i-am văzut pe câţiva prieteni, care pe faţă, tumefierea ochilor, groaza, mă împiedicau să
participaseră alături de mine la manifestaţie. Găfăiam mai disting feţele oamneilor. Însă, toată noaptea am
de groază, de indignare. Ochii noştri încă mai purtau auzit strigătele de disperare ale celor ce fusesră
pe retină scenele morţii la care asistasem şi de care arestaţi. Erau bătuţi, aşa cum fusesem şi eu. Am auzit
scăpasem doar din întâmplare. Mulţi dintre noi eram împuşcături, după care strigătele lor disperate au
doar nişte copii, de până în 25 de ani. Ne priveam încetat definitiv…şi cu toate astea, se spune că la
îngroziţi, întrebându-ne încotro să ne îndreptăm. N- Jilava nu s-a murit. Când Ceauşescu a fugit, după
am reuşit să ne reglăm respiraţia, n-am reuşit să ne cîteva ore, ni s-a dat drumul, celor care mai puteam
dăm răspunsuri, să ne adunăm gândurile şi să ne risipim merge. Comandantul ne-a avertizat că ar fi bine să
teama. Dintr-o dată, pe căile de acces ale staţieie de uităm ce s-a întâmplat, fiindcă, ,,oricum ne vom mai
metrou, au intrat, ca nişte actori din filemele de groază, întâlni pe la munte sau pe la mare”.
nişte namile îmbrăcate în uniformă, dotaţi cu Daniela Badea, sau Dănuţa, aşa cum am găsit
echipament de război. Ne-au scos într-un chip de cuviinţă să o numesc doar pentru mine, nu mai
sălbatic din staţie. Când am ieşit, am crezut că, preţ vrea să vorbească. Sau, probabil că nu mai poate.
de câteva minute, cât noi am rămas în staţia de Nu insist. Simt un nod în gât şi-mi mut privirea de la
metrou, în Piaţa Universităţii, iadul a venit, ca să eroina aceasta reală, nefabricată de presă sau de
impună nefericirea poporului român. Ne-au lovit, aşa grupuri de interese. Mă simt vinovată, ca de fiecare
cum loveşti o haită de lupi, pe care ai prins-o dând dată când merg la mormintele eroilor revoluţieie. Ei
atacul la stâna de oi. Pe toţi ne-au tratat la fel, chiar au luptat pentru noi toţi. Unii dintre noi, înţelegem
dacă, printre noi existau şi fete. Cineva, pe care îl pericolele, suferinţa şi umilinţele pe care le-au trăit ei
cunosc, m-a lovit aici, în cap, cu o tărie criminală, cu şi pentru noi. Alţii, cocoţaţi pe maldărul de averi,
un scop bine definit. Am căzut, am fost ajutată de un furate sau smulse de la cei ce ar trebui să le posede,
bărbat, care avea 27 de ani şi se numea Vali. Spunea nu au nici mustrări de conştiinţă şi nici teama că,
că lucrează la ,,Electroaparataj” şi că ar fi fost şi la nefiind îndreptăţiţi să le deţină, dreptatea şi adevărul
manifestaţia de la Timişoara. Nu l-am mai văzut de se vor răzbuna.
atunci... Dacă l-aş găsi, aş vrea doar să-i spun că-i Alături de masa noastră se aşează o tânără
mulţumesc. Îi sunt recunoscătoare că, atunci, în fatidica mămică, îmreună cu fiul ei. Pentru mine, sunt doi copii
zi de 21 decembrie, el a fost îngerul meu păzitor. frumoşi, care au viitorul în faţă şi care aşteaptă să
Doar atât îmi doresc. Dacă trăieşte deşi eu am auzit primească ţara de la noi, aşa cum le-o lăsăm noi ca
altceva, să ştie că îi mulţumesc şi că este un erou. moştenire. Ce le lăsăm?!
Toţi cei care salvează vieţi, sunt eroi… În fine, am Mă simt vinovată faţă de Dănuţa Badea şi
fost aruncaţi unii peste alţii, morţi, răniţi sau în stare faţă de proprii mei copii, faţă de toţi copiii Românieie
de inconştienţă. La Circa 17 Miliţie, ne-au aşezat mele, fiindcă în ţara mea, s-au petrecut astfel de
ÎN GENUNCHI, cu mâinile la spate, care erau nedreptăţi.
imobilzate cu…sîrmă. Am cerut să merg la toaletă. Iată, în faţa mea, la masă cu mine, este o
Am ajuns, însoţită de o femeie miliţian. Când m-am prinţesă înţeleptă, dovada barbarismului celor ce încă
privit în oglindă, am înţeles că viaţa mea era în pericol se mai ascund de mânia poporului. Ea, prin
şi, mai mult decât atât putea să mi se întâmple ultima frumuseţea şi eternitatea pe care a trăit-o în infernul
nenorocire oricând. creat de semenii noştri, este, într-un fel, stigmatul
Am fost obligaţi să dăm declaraţii din care dureros al poporului meu, al Românieie mele. Mi se
reieşea că suntem infractori de Drept Comun, apoi, pare că ţara mea a devenit un fel de ,,fortul 13”, care
după ce s-a obţinut această ,,dovadă” a vinovăţieie este păzit de o baricadă de dincolo de gratiile ei. Cei
noastre, am fost trimişi la Jilava. drepţi şi luptători, într-un fel , au rămas tot în fort, iar
La sosire, comandantul închisorii a spus: ,,de torţionarii au păstrat încă baricada împotriva lor, Mi-
ce mi i-aţi adus pe ăştia aici? Am déjŕ închisoarea e teamă că, deocamdată nu le putem răspunde
plină, puteaţi să-i împuşcaţi în afara închisorii!” Şi, de copiilor şi nepoţilor noştri cine este cel ce a creat
parcă n-ar fi fost destul, în timpul rostirii acestor orori, atâta suferinţă fiilor ţării mele! Şi totuşi, subconştientul
cineva îl lovea pe Vali cu picioarele în care avea nişte meu îmi spune altceva. Când dau semnalul de plecare
cizme milităreşti. din acest mic şi elegant restaurant, cuvintele lui Custers
Acolo, am fost separate femeile de bărbaţi. îmi vin în minte şi în inimă: „Să sperăm că sentimentele
Duşi la beciurile închisorii, am fost din nou bătuţi. noastre inconştiente despre ceea ce vrem şi ceea ce
Posibil să mai fi murit încă vreo câţiva oameni şi atuci. este bine pentru noi sunt puternice şi ne vor conduce,
Eu, oricum nu mai vedeam. Sângele care mi se uscase în general, în direcţia cea bună”.

60